Exodul din Iași a fost tăcut, dar masiv. Mii de familii din clasa de mijloc au părăsit orașul în căutarea unei vieți mai liniștite, mai verzi, mai spațioase. Ce au găsit, însă, în comunele din jur? În multe cazuri, nu ceea ce au sperat. Trafic infernal, lipsă de grădinițe, școli suprapline, drumuri blocate și medici de familie pe care nu-i găsești nici la telefon.
Boom-ul demografic este real și confirmat de datele oficiale. Conform Recensământului din 2021, comuna Miroslava a ajuns la 28.534 de locuitori, față de doar 11.958 în 2011 și puțin peste 8.000 în 2002. Practic, o triplare în două decenii. Unele surse locale estimează chiar peste 50.000 de rezidenți reali, având în vedere numărul uriaș de noi locuințe. Valea Lupului a crescut de la 4.982 de persoane în 2011 la 14.510 în 2021 – o triplare în doar zece ani. În Rediu, populația a sărit de la 3.900 în 2002 la peste 9.100 în 2024.
Cifrele nu reflectă doar natalitatea, ci mai ales migrația urban-suburbană. Orașul s-a revărsat peste sat, dar nu l-a și integrat. În multe zone, satele s-au transformat în cartiere-dormitor lipsite de infrastructura minimă pentru viață urbană: fără transport public fiabil, fără trotuare, fără centre comunitare, fără locuri în școli sau grădinițe.
Viața în trafic
Pe acest fundal, locuitorii simt presiunea zilnic. Traficul pe ruta Miroslava–Iași sau Valea Lupului–Păcurari este o cursă cu obstacole. Înscrierea copilului la grădiniță devine o loterie. Asistența medicală primară e adesea improvizată. Totuși, nu peste tot e haos. Miroslava e considerată un caz aparte: are liceu, rețea școlară dezvoltată și proiecte în derulare pentru o nouă școală și o grădiniță, investiții în utilități și drumuri, majoritatea cu fonduri europene. Tomeștiul, care funcționează de ani buni ca un orășel în toată regula, avea școală și înainte de boomul rezidențial, iar astăzi oferă o infrastructură funcțională, o sală polivalentă și un stadion, magazine mari și o conectivitate rutieră rezonabilă.
În celelalte comune – Rediu, Valea Adâncă – apar inițiative timide: câte un afterschool privat, un salon de înfrumusețare, mici magazine, ici-colo un cabinet medical sau un spațiu pentru cursuri. Dar aceste apariții nu pot ține ritmul cu numărul tot mai mare de locuitori. Satul se umple de case, dar nu de servicii. Cartierele noi se ridică rapid, dar fără centre reale de viață comunitară.
În lipsa unei strategii metropolitane coerente, dezvoltarea rămâne haotică și neuniformă. Satele nu mai sunt sate, dar orașul nu le recunoaște ca parte din el. Între timp, oamenii continuă să fugă din oraș și să trăiască la marginea lui, plătind în fiecare zi cu ore pierdute și așteptări frustrate visul unei vieți „mai bune”.
