„Învățământul este gratuit”, spune Constituția României. În realitate, începutul de an școlar se transformă pentru multe familii într-o adevărată povară financiară. De la ghiozdan, uniformă și echipamente sportive, până la caiete, încălțăminte și haine noi, părinții scot din buzunare sume care depășesc salariul minim pe economie. Pentru unii, prima zi de școală nu înseamnă emoția revederii colegilor, ci grija facturilor, a creditelor și a bugetului care nu mai face față.
Cât costă echiparea unui elev
„Cel mai ieftin ghiozdan complet echipat pornește de la 300 de lei. Asta dacă alegi varianta economică, fără branduri și personaje de desene animate”, spune Maria, mamă a doi copii din Iași. În acest preț intră penarul, creioanele, acuarelele, stilourile, caietele simple și câteva caiete speciale cerute de profesori. „Dacă vrei calitate mai bună sau caiete personalizate, costurile sar imediat de 500 de lei doar pe partea de rechizite”, adaugă ea.
Lista nu se oprește aici. Un trening simplu pentru orele de sport costă minimum 140 de lei, iar adidașii – chiar și cei mai ieftini – pornesc de la 100 de lei. Uniforma, obligatorie în multe școli, este cea mai mare investiție: de la 500 de lei în sus, în funcție de model și furnizor. Pentru familiile cu mai mulți copii, nota de plată se dublează sau triplează.
„Dacă faci un calcul simplu, ajungi la aproape 1.100 de lei pentru un copil. Și asta doar ca să intre decent pe poarta școlii, cu ce trebuie. Dacă mai pui la socoteală o pereche de blugi, o cămașă sau un pulover, depășești 1.500 de lei fără probleme. Spuneți-mi voi, ce părinte cu salariu minim își permite?”, întreabă retoric o altă mamă.
„Gratuitatea” care nu există
Oficial, România are un învățământ gratuit. Practic, părinții plătesc tot: manuale auxiliare, caiete speciale, fondul clasei, excursiile tematice, chiar și diverse contribuții pentru dotarea sălilor. „Sunt părinți care trebuie să renunțe la anumite lucruri din casă ca să-și trimită copilul la școală”, spune o învățătoare din mediul rural.
Diferența dintre sat și oraș este uriașă. În mediul urban, presiunea modei și a competiției între colegi face ca unii copii să ceară ghiozdane cu personaje din desene animate, uniforme mai „cool” sau gadgeturi noi. În mediul rural, însă, părinții se chinuie să asigure strictul necesar. „Sunt copii care vin în papuci de plastic la ore. Începutul de școală îi costă enorm pe părinți, dar pe copii îi costă demnitatea. Pentru că imediat devin ținta ironiilor celorlalți”, adaugă învățătoarea.
Presiunea pe bugetul familiei
Datele oficiale arată că România are printre cele mai mici salarii medii din Uniunea Europeană. În timp ce un părinte din Vestul Europei investește câteva procente din venituri pentru echiparea copilului, în România costul primei zile de școală poate depăși jumătate din venitul lunar al unei familii.
„Noi avem doi copii la școală. Numai uniformele au ajuns la 1.000 de lei. Cu tot cu rechizite și haine noi, am depășit 3.000 de lei. Și asta în condițiile în care salariul meu e 3.200 de lei net. Practic, un salariu întreg s-a dus numai pe începutul de an școlar”, povestește Ionuț, un tată din Iași.
Pentru părinții din mediile vulnerabile, situația este dramatică. Mulți ajung să împrumute bani sau să cumpere pe datorie. Alții, pur și simplu, renunță la anumite produse. „Nu i-am luat încă treningul. Sper să reziste cel de anul trecut, deși e mic. Dar nu am de unde să mai dau alți bani”, spune o mamă singură.
Abandonul școlar – o consecință firească
În aceste condiții, nu ar trebui să mire pe nimeni că România are una dintre cele mai ridicate rate ale abandonului școlar din Uniunea Europeană. În 2024, peste 14% dintre copii au renunțat la școală înainte de finalizarea ciclului obligatoriu. Motivele sunt multiple – de la sărăcie și migrația părinților, până la lipsa de motivație și sprijin instituțional. Dar la bază, totul se reduce la bani.
La fiecare început de septembrie, discursurile oficiale sunt pline de entuziasm: „Ușa școlii este deschisă pentru toți copiii din România”. Realitatea arată însă altfel: ușa școlii rămâne deschisă doar pentru cei ale căror familii își permit să treacă pragul. Restul copiilor privesc de la distanță sau se mulțumesc cu variante incomplete, improvizate, care îi stigmatizează în fața colegilor.
