Paradoxul de la Mangalia: Rheinmetall cumpără cu 138 de milioane de euro șantierul pe care România nu l-a salvat. Acum statul, care nu a ezitat să plătească 223 milioane de euro pentru o corvetă, se împrumută prin SAFE ca să cumpere nave de la germani
La 9 octombrie 2026, Rheinmetall Real Estate România SRL a adjudecat activele Șantierului Naval Damen Mangalia pentru 138,03 milioane de euro, fără TVA, după patru licitații la care nu se prezentase niciun ofertant. Prețul fusese redus cu 25%, de la aproximativ 184 de milioane de euro.
În paralel, grupul Rheinmetall beneficiază de un pachet de contracte militare cu România evaluat la aproximativ 5,7 miliarde de euro, în cadrul programului european SAFE. Din această sumă, circa 920 de milioane de euro sunt destinate construirii a patru nave militare chiar la Mangalia.
O victorie politică prezentată de USR, dar cu întrebări economice rămase fără răspuns
Președintele USR, Dominic Fritz, a salutat operațiunea, felicitându-i pe Radu Miruță și Irineu Darău pentru rolul lor în salvarea șantierului. Radu Miruță a susținut că investițiile vor permite construirea a patru nave pentru Armata Română până în 2030, reluarea activității și crearea de locuri de muncă.
Dar salvarea capacității de producție nu este același lucru cu păstrarea controlului statului asupra acesteia.
România a fost acționarul majoritar, cu 51%, într-o societate care a intrat în insolvență în 2024 și în faliment în aprilie 2026. După concedierea a aproximativ o mie de angajați, activele au ajuns să fie vândute în cadrul procedurii de lichidare.
România a găsit 223 de milioane de euro pentru o corvetă din Turcia. De ce nu a găsit 138 de milioane pentru Mangalia?
Comparația cu achiziția unei nave militare din Turcia este relevantă pentru evaluarea priorităților bugetare ale statului român.
În decembrie 2025, Ministerul Apărării Naționale a semnat un contract pentru achiziția unei corvete ușoare din clasa HISAR, în valoare de 223 de milioane de euro, fără TVA. Suma includea nava, instruirea personalului și un pachet de suport logistic.
Ulterior, MApN a precizat că valoarea totală necesară realizării capabilității operaționale este de aproximativ 265 de milioane de euro, fără TVA, incluzând echipamente suplimentare.
Prețul de adjudecare a șantierului reprezintă aproximativ 62% din valoarea contractului pentru corveta turcească. Desigur, cumpărarea unui șantier aflat în faliment nu este echivalentă cu achiziția unei nave militare gata construite. Repornirea activității de la Mangalia ar necesita investiții suplimentare, capital de lucru, personal și comenzi ferme.
Dar această diferență nu elimină întrebarea privind strategia industrială a României. De ce nu a fost făcut public un calcul comparativ între costul relansării șantierului sub control românesc și varianta vânzării către un investitor care beneficiază deja de comenzi militare finanțate de stat?
Mai mult, în mai 2026 se discuta inclusiv posibilitatea ca statul să preia șantierul la valoarea de lichidare, estimată la aproximativ 84 de milioane de euro, pentru constituirea unui parteneriat cu Rheinmetall.
Această variantă merită o explicație publică: de ce nu a fost concretizată și care erau obstacolele juridice, financiare sau industriale?
Miliardele din SAFE: România rămâne cu datoria, dar cine controlează capacitatea de producție?
Programul european SAFE pune la dispoziția României finanțare sub formă de împrumuturi pentru investiții în apărare. Nu este vorba despre fonduri europene nerambursabile.
În cadrul acestui mecanism, România are acces la 16,68 miliarde de euro, iar contractele atribuite grupului Rheinmetall însumează, potrivit informațiilor publicate, aproximativ 5,7 miliarde de euro.
România își asumă rambursarea împrumuturilor. Rheinmetall primește plăți pentru echipamentele militare contractate, iar acum deține și activele șantierului unde ar urma să construiască patru nave pentru Forțele Navale Române.
În mod normal, un asemenea aranjament poate fi justificat economic dacă România primește echipamente la prețuri competitive, locuri de muncă, transfer tehnologic și capacități industriale durabile.
Grupul german a anunțat investiții de câteva sute de milioane de euro în România, integrarea a peste 200 de subcontractori și o pondere semnificativă a valorii adăugate generate local.
Totuși, există o diferență între valoarea economică produsă pe teritoriul României și valoarea care rămâne sub controlul capitalului românesc.
O fabrică sau un șantier poate angaja români și poate plăti taxe în România, dar deciziile privind investițiile, distribuirea profitului și contractele viitoare aparțin proprietarului.
Prin urmare, întrebarea nu este doar câte locuri de muncă vor fi create, ci și ce drepturi industriale și strategice păstrează statul român.
Damen și cele 138 de milioane de euro: unde ajung banii din vânzare?
Există și o problemă distinctă, legată de destinația sumelor obținute din lichidarea șantierului. Înaintea falimentului, statul român deținea 51% din societatea Damen Shipyards Mangalia, iar grupul olandez Damen controla restul de 49%.
În iunie 2024, societatea a intrat în insolvență la solicitarea Damen Holding B.V. Potrivit informațiilor publicate de Economica.net, Damen Holding reclama atunci 69,5% din datoriile consemnate, iar împreună cu alte firme din grup controla aproximativ 85% din creanțe.
Într-o procedură de faliment, banii obținuți din vânzarea activelor nu se împart automat între acționari proporțional cu participațiile deținute. Ei sunt distribuiți creditorilor conform regulilor legale, rangului creanțelor și eventualelor garanții.
Așadar, Damen poate încasa o parte din prețul vânzării în calitate de creditor, în măsura în care creanțele sale sunt admise și îndreptățite la distribuire.
Situația ridică însă o întrebare legitimă: cât din prețul plătit pentru un activ industrial strategic va fi utilizat pentru stingerea creanțelor grupului olandez și cât va reveni celorlalți creditori?
Faptul că statul deținea majoritatea acțiunilor nu înseamnă că va încasa majoritatea prețului. Într-un faliment, acționarii sunt, în principiu, ultimii îndreptățiți la eventualele sume rămase după plata creditorilor.
De ce a așteptat Rheinmetall până când prețul a scăzut cu 25%?
Un alt aspect important este succesiunea licitațiilor. Rheinmetall și-a manifestat interesul pentru șantier încă din primăvara anului 2026, dar nu a participat la primele patru proceduri de vânzare.
La licitația din 9 octombrie, după reducerea prețului de la aproximativ 184 de milioane la 138 de milioane de euro, compania germană a adjudecat activele.
Diferența este de aproximativ 46 de milioane de euro. Din perspectiva unui cumpărător privat, așteptarea unui preț mai avantajos este o decizie comercială explicabilă. Nu constituie, prin ea însăși, dovada unei înțelegeri nelegale.
Din perspectiva statului român, însă, trebuie explicat de ce soluțiile de păstrare a controlului industrial nu au fost materializate înainte ca activele să fie vândute la un preț redus.
Mai ales că șantierul avea o importanță strategică, iar statul urma să finanțeze oricum construcția unor nave militare pe platforma respectivă.
Pentru o evaluare completă a tranzacției, Guvernul, Ministerul Economiei, Ministerul Apărării și lichidatorul judiciar ar trebui să clarifice public câteva aspecte:
Sursa finanțării achiziției: Rheinmetall a plătit cele 138 de milioane de euro din capital propriu, credite comerciale sau alte surse? Există vreo legătură financiară directă cu plățile din contractele SAFE?
Alternativele statului: Ce costuri au fost estimate pentru preluarea, reorganizarea și repornirea șantierului sub control românesc?
Destinația banilor: Ce sume urmează să primească Damen și ceilalți creditori din valorificarea activelor?
Controlul strategic: Ce garanții există că infrastructura navală de la Mangalia va rămâne disponibilă pentru necesitățile de apărare ale României?
Beneficiile industriale: Ce investiții sunt obligatorii contractual, câte locuri de muncă vor fi create și ce transfer de tehnologie va avea loc efectiv?
Tranzacția de la Mangalia pune față în față două perspective economice. Prima este cea a relansării unui șantier falimentar prin intermediul unui investitor internațional care dispune de experiență, finanțare și contracte militare. Este o perspectivă susținută de argumentul repornirii producției și al recuperării locurilor de muncă.
A doua privește pierderea controlului direct asupra unui activ industrial strategic, într-un moment în care statul român contractează împrumuturi europene substanțiale pentru achiziții militare, inclusiv nave care vor fi construite pe această platformă.
România finanțează prin împrumuturi achiziții militare de miliarde de euro, iar o parte dintre comenzile sale vor fi executate într-un șantier pe care statul nu a reușit să îl păstreze sub control majoritar.
Urmareste articolele Alo Romania si pe pagina noastra de Facebook!
