UE și NATO, tot mai aproape de o nouă „luptă pentru teritoriu” în apărarea Europei. Von der Leyen vrea un rol mai mare pentru Bruxelles
Europa intră într-o nouă etapă a dezbaterii privind securitatea și apărarea, iar relația dintre Uniunea Europeană și NATO începe să ridice o întrebare care până acum era tratată cu mult mai multă prudență: cât de mult poate și cât de mult ar trebui să se implice Uniunea Europeană în domeniul apărării, fără să intre pe teritoriul tradițional al NATO?
Un articol publicat de Politico pune această problemă într-o formulă sugestivă: o veritabilă „luptă pentru teritoriu” între instituțiile europene și Alianța Nord-Atlantică. Miza nu este existența NATO, ci delimitarea responsabilităților și, mai ales, cine stabilește direcția strategică a Europei într-un moment în care securitatea continentului este supusă unor presiuni tot mai mari.
Tema a devenit și mai vizibilă după discursul privind Starea Uniunii susținut de Ursula von der Leyen în Parlamentul European. Președinta Comisiei Europene a propus crearea unui Consiliu European de Securitate, în care să poată participa inclusiv state care nu sunt membre UE, precum Marea Britanie, Canada, Norvegia și Ucraina. Ea a anunțat, de asemenea, un mecanism european de reacție la amenințările hibride.
Propunerea vine într-un moment în care Europa se confruntă cu o serie de incidente pe care oficialii europeni le descriu drept amenințări hibride: atacuri cibernetice, sabotaje, incendieri, tentative de atac cu drone și încălcări ale spațiului aerian.
Von der Leyen a susținut că aceste amenințări devin tot mai greu de încadrat în categoria clasică a războiului, motiv pentru care Uniunea Europeană trebuie să-și dezvolte propriile instrumente de reacție.
„Avem nevoie de un front unit”, a fost, în esență, mesajul transmis de șefa Comisiei Europene, care consideră că Europa trebuie să fie capabilă să răspundă coordonat la amenințări care nu ating neapărat pragul unui atac militar convențional.
Problema este că exact aici începe suprapunerea cu NATO.
Alianța Nord-Atlantică este organizația construită în jurul apărării colective. NATO precizează oficial că UE este un partener strategic esențial, iar cele două organizații au 23 de membri comuni și lucrează împreună în domenii precum apărarea, dezvoltarea capabilităților, gestionarea crizelor și combaterea amenințărilor hibride.
Prin urmare, Uniunea Europeană nu pornește de la zero. Problema este că, în ultimii ani, Bruxelles-ul a început să construiască tot mai multe instrumente proprii în domeniul apărării.
CITESTE SI: Ursula von der Leyen și Emmanuel Macron exultă după rezultatul alegerilor din Ungaria
Von der Leyen a anunțat inclusiv un nou instrument european destinat „enablerelor strategice” – acele capabilități fără de care o forță militară modernă nu poate funcționa eficient: apărare antiaeriană și antirachetă, transport strategic, realimentare în aer, capabilități spațiale și infrastructură cibernetică.
Comisia susține că aceste investiții vor fi aliniate cu NATO, nu vor concura cu Alianța. Și aceasta este, de fapt, una dintre principalele tensiuni.
Pe de o parte, Bruxelles-ul spune că o Europă mai puternică militar înseamnă și un NATO mai puternic. Pe de altă parte, cu cât UE dezvoltă mai multe instrumente proprii de securitate și apărare, cu atât apare întrebarea dacă cele două structuri vor ajunge să construiască sisteme paralele.
La începutul lunii septembrie, această preocupare a fost discutată chiar între Ursula von der Leyen și secretarul general al NATO, Mark Rutte. Mesajul oficial transmis de cei doi a fost însă unul de cooperare. Rutte a subliniat că NATO și UE trebuie să lucreze împreună pentru a răspunde amenințărilor, iar Von der Leyen a insistat că investițiile europene în apărare trebuie să consolideze Alianța.
„UE și NATO se consolidează reciproc” este, de altfel, formula folosită în mod repetat de oficialii europeni și nord-atlantici.
Realitatea strategică este însă ceva mai complicată.
NATO dispune de structuri militare integrate, planificare militară, comandamente și mecanisme de apărare colectivă. UE are alte instrumente: piața unică, fondurile europene, politica industrială, reglementarea, sancțiunile și capacitatea de a finanța dezvoltarea industriei europene de apărare.
Prin urmare, ceea ce se construiește la Bruxelles nu este, cel puțin deocamdată, o „armată europeană” care să înlocuiască NATO. Este mai degrabă o încercare de a face din Uniunea Europeană un actor mult mai important în infrastructura de securitate a continentului.
Războiul din Ucraina a accelerat această schimbare. Statele europene au constatat că dependența de capabilități americane este importantă, în special în domenii precum apărarea antiaeriană, informațiile, transportul strategic, sateliții și anumite tipuri de muniție și tehnologie militară.
În același timp, incertitudinea privind nivelul viitor al implicării Statelor Unite în securitatea Europei determină statele europene să investească mai mult în propriile capacități.
NATO susține această creștere a cheltuielilor. Mark Rutte a afirmat recent că aliații europeni și Canada au crescut cheltuielile pentru apărare cu peste 139 de miliarde de dolari în 2025, iar tendința continuă.
Așadar, paradoxul european este următorul: UE vrea să devină mai puternică militar tocmai pentru a nu mai fie atât de dependentă de Statele Unite, dar în același timp susține că această autonomie trebuie construită în interiorul arhitecturii NATO.
Bucureștiul este membru atât al UE, cât și al NATO. În cazul unui conflict militar convențional, NATO rămâne principala structură de apărare colectivă a României. În schimb, Uniunea Europeană are un rol tot mai important în finanțarea industriei de apărare, în infrastructură, energie, securitate cibernetică, sancțiuni și reziliență.
De aceea, dezvoltarea capacităților europene nu înseamnă automat o alternativă la NATO. Problema reală va fi dacă cele două sisteme vor fi suficient de bine coordonate pentru a evita dublarea structurilor, risipa de bani și conflictele de competență.
