Polonia își construiește propria industrie de apărare cu banii pentru înarmare. România a ales să mizeze pe Rheinmetall. Ce am fi putut învăța de la Varșovia?
În timp ce Polonia folosește programul european SAFE pentru a-și consolida propriile fabrici de armament și pentru a transforma comenzile militare în capacitate industrială națională, România a orientat cea mai mare parte a contractelor prezentate public către marii producători occidentali, în special către grupul german Rheinmetall. Diferența nu este că polonezii refuză să cumpere armament străin, iar românii îl cumpără. Diferența este strategia: Varșovia încearcă să transforme bugetele de apărare într-un motor pentru industria proprie, în timp ce Bucureștiul trebuie încă să demonstreze că investițiile externe vor lăsa în urmă mai mult decât echipamente livrate și câteva capacități de producție.
Polonia oferă una dintre cele mai interesante lecții europene despre felul în care un stat poate folosi creșterea cheltuielilor militare pentru a-și dezvolta industria națională. O analiză publicată de POLITICO arată că autoritățile de la Varșovia încearcă să direcționeze o parte tot mai mare a comenzilor militare către companiile poloneze, iar principalul beneficiar este Polska Grupa Zbrojeniowa (PGZ), conglomeratul de stat care reunește zeci de întreprinderi din industria de apărare.
Strategia poloneză pornește de la o idee simplă: dacă statul cheltuiește zeci de miliarde de euro pentru înarmare, o parte cât mai mare din acești bani trebuie să se întoarcă în economie sub formă de fabrici modernizate, locuri de muncă, tehnologii, cercetare și produse realizate în țară.
Nu este vorba despre renunțarea la tehnologia occidentală sau despre izolarea industriei poloneze de marile companii internaționale. Polonia cumpără în continuare tancuri, avioane și sisteme de apărare din Statele Unite și Coreea de Sud. Dar încearcă să obțină ceva în plus: producție locală, transfer de tehnologie și capacitatea de a întreține și moderniza echipamentele pe propriul teritoriu.
Aceasta este diferența pe care România ar fi trebuit să o urmărească încă de la începutul programului SAFE.
Polonia direcționează comenzile către propriile fabrici
Polonia urmărește în 2026 cheltuieli pentru apărare de aproximativ 200 de miliarde de zloți, echivalentul a circa 45,7 miliarde de euro, potrivit datelor prezentate în analiza POLITICO. Țara este și cel mai mare beneficiar al programului european SAFE, cu o alocare de aproape 44 de miliarde de euro.
Important este însă modul în care Varșovia încearcă să folosească acești bani. În luna mai, Agenția pentru Armament a semnat contracte de aproape 120 de miliarde de zloți cu producători polonezi, finanțate prin SAFE. O parte importantă a comenzilor a ajuns la PGZ și la filialele sale, inclusiv Huta Stalowa Wola.
Lista echipamentelor comandate este relevantă: 146 de vehicule de luptă pentru infanterie Borsuk, 96 de obuziere autopropulsate Krab, 64 de mortiere Rak, vehicule de sprijin pentru sistemele K9PL și aproximativ 1.000 de vehicule destinate sistemului de lansatoare de rachete Homar-K.
Aceste contracte nu înseamnă doar că armata poloneză primește echipamente noi. Înseamnă că fabricile poloneze primesc comenzi, își pot planifica investițiile, pot angaja personal, pot dezvolta furnizori și pot acumula experiență pentru generațiile următoare de produse.
PGZ nu este singurul exemplu. Compania privată WB Group dezvoltă sisteme de comunicații, drone, muniții rătăcitoare și soluții de conducere a focului. Polonia investește în producția de muniție, vehicule blindate, radare și sisteme fără pilot, domenii în care războiul din Ucraina a demonstrat cât de importantă este capacitatea de a produce rapid și în cantități mari.
Mai mult, Varșovia nu respinge parteneriatele internaționale. PGZ colaborează cu britanicii de la BAE Systems pentru construirea a trei fabrici de muniție de artilerie și lucrează cu MBDA în cadrul sistemului de apărare antiaeriană Narew. În paralel, companii din Europa Centrală sunt atrase în proiecte de producție și transfer tehnologic.
Așadar, Polonia nu a ales între industria națională și colaborarea cu străinii. A încercat să le combine astfel încât parteneriatele externe să contribuie la dezvoltarea capacităților interne.
O strategie care nu este lipsită de probleme
Modelul polonez nu trebuie idealizat. Chiar analiza POLITICO atrage atenția asupra problemelor din interiorul PGZ: conglomeratul a fost construit prin reunirea a aproximativ 50 de companii care și-au păstrat propriile structuri și interese, iar schimbările repetate de conducere și influența politică reprezintă vulnerabilități.
Mai mult, o parte dintre contractele importante atribuite companiilor de stat au fost încheiate fără licitație competitivă, fapt criticat de Warsaw Enterprise Institute. Organizația a avertizat că dezvoltarea industriei naționale nu trebuie să devină un argument pentru favorizarea automată a firmelor controlate de stat.
Nici dependența de importuri nu a dispărut. Potrivit analizei citate de POLITICO, aproximativ 60% din cheltuielile poloneze pentru apărare continuă să meargă către importuri. Varșovia cumpără tancuri K2 și avioane F-35 din Coreea de Sud și Statele Unite, dar încearcă să localizeze treptat producția și mentenanța. Începând din 2028, o filială PGZ ar urma să înceapă construirea tancurilor K2 în Polonia.
Cu alte cuvinte, Polonia nu a devenit peste noapte independentă din punct de vedere militar-industrial. Dar a înțeles că fiecare contract major poate reprezenta o oportunitate de a construi o capacitate industrială care să rămână în țară.
România a primit a doua cea mai mare alocare SAFE, dar a concentrat contractele în jurul marilor grupuri occidentale
România a obținut o finanțare de până la 16,68 miliarde de euro prin SAFE, fiind a doua cea mai mare beneficiară a programului european, după Polonia. Banii sunt împrumuturi, nu granturi, iar investițiile trebuie să contribuie la consolidarea capacităților de apărare și a bazei industriale europene.
La prezentarea proiectelor, însă, a devenit evidentă ponderea foarte mare a unor furnizori occidentali. Grupul german Rheinmetall a ajuns în centrul programului românesc, cu un contract de aproximativ 5,7 miliarde de euro. Pachetul include achiziția de vehicule de luptă pentru infanterie Lynx și alte echipamente și servicii asociate. Alte contracte importante au fost orientate către companii franceze, între care Airbus și Thales.
Este legitim ca România să cumpere tehnologie performantă din străinătate. Armata are nevoie de echipamente moderne, iar industria românească nu poate produce imediat toate sistemele necesare. Problema nu este existența contractelor cu Rheinmetall sau cu alți producători occidentali. Problema este cât de multă valoare industrială rămâne efectiv în România și cât de repede vom putea produce, repara, moderniza și dezvolta echipamente fără să depindem permanent de furnizorul extern.
În cazul contractului Rheinmetall, autoritățile române au prezentat drept obiectiv realizarea a peste 50% din producție în România sau în colaborare cu firme locale. Compania a vorbit, la rândul ei, despre construirea unui ecosistem industrial de apărare și integrarea furnizorilor români în lanțurile sale de producție.
Recent, declarații extrem de dure au fost lansate din partea conducerii ROMARM, compania de stat care reunește o parte importantă a industriei românești de armament. Răzvan-Marian Pîrcălăbescu, directorul general al companiei, susține că primele zece luni ale anului 2026 au reprezentat un „dezastru” pentru 99% dintre firmele românești din industria de apărare, în condițiile în care acestea nu ar fi beneficiat de comenzi și nici de perspective clare de dezvoltare.
„Miruță ar trebui judecat pentru înaltă trădare și subminarea economiei naționale”, a declarat Pîrcălăbescu, acuzându-l că ar fi blocat finanțări esențiale și ar fi sabotat proiecte strategice.
Potrivit acestuia, problemele ar data încă din perioada în care actualul ministru conducea Ministerul Economiei:
„Când a fost ministru la Economie, a privat apărarea de toți banii pentru investiții, iar acum a încercat sabotarea lor.”
„Miruță ar trebui judecat pentru înaltă trădare și subminarea economiei naționale. De asemenea, și-a bătut joc de apărare atât în perioada în care a fost ministrul Economiei, cât și la Apărare. Când a fost ministru la Economie, a privat apărarea de toți banii pentru investiții, iar acum a încercat sabotarea lor. Eu cred că asta ar trebui făcut pentru a nu se mai ajunge la astfel de situații”, a adaugat managerul general Romarm.
Ce ar fi trebuit să învețe Bucureștiul de la Varșovia
Polonia a înțeles că reînarmarea nu trebuie să însemne doar achiziții de armament, ci și reconstruirea unei industrii capabile să susțină armata pe termen lung. România ar fi putut folosi programul SAFE pentru a impune o strategie industrială mult mai clară.
În primul rând, fiecare contract de miliarde de euro ar fi trebuit să aibă obiective industriale măsurabile: fabrici construite sau modernizate în România, procente clare de componente produse local, transfer de tehnologie, pregătirea specialiștilor și implicarea furnizorilor autohtoni. Nu doar promisiuni generale privind colaborarea cu industria națională.
Marile companii străine ar fi trebuit să fie obligate, în limitele permise de regulile europene și de condițiile SAFE, să construiască parteneriate industriale solide cu firmele românești. Nu este suficient ca o companie să livreze echipamente și să declare că va colabora cu subcontractori locali. Statul trebuie să știe exact ce se produce în România, în ce cantități, în ce termene și cu ce valoare adăugată.
În plus, România ar fi trebuit să pornească de la capacitățile pe care le mai are. Uzina Mecanică București, fabricile de armament de la Cugir și Sadu, Electromecanica Ploiești, Turbomecanica și alte întreprinderi din industria de apărare au nevoie de investiții, comenzi și tehnologii noi. Nu toate pot deveni producători de sisteme complexe peste noapte, dar pot participa la lanțurile de furnizare pentru muniție, componente, echipamente, mentenanță și modernizare.
De asemenea, ar fi trebuit stabilită o strategie de proprietate intelectuală și dezvoltare tehnologică. România nu trebuie să rămână doar un loc în care se asamblează produse proiectate în Germania, Franța sau alte state. Trebuie să urmărească formarea unor echipe de proiectare, centre de cercetare și capacități de dezvoltare a unor produse proprii.
SAFE nu înseamnă doar să cumperi arme. Înseamnă să construiești capacitate industrială
Programul european SAFE a fost creat pentru a accelera înzestrarea și pentru a consolida baza industrială și tehnologică de apărare europeană. Regulile sale permit cooperarea între state și producători, iar produsele finanțate trebuie să respecte condiții privind proveniența componentelor. Nu este însă un program care obligă automat fiecare stat să cumpere de la propriile companii. Modul în care sunt construite proiectele și parteneriatele industriale contează enorm.
Aici se află diferența dintre Polonia și România. Varșovia a folosit dimensiunea comenzilor pentru a întări un conglomerat național, pentru a da comenzi fabricilor proprii și pentru a atrage parteneri care să producă împreună cu industria locală. Bucureștiul a mizat pe furnizori occidentali, iar acum trebuie să demonstreze că această alegere va genera și o industrie românească mai puternică.
Rheinmetall poate deveni un partener important pentru România. Dar un parteneriat este cu adevărat avantajos atunci când ambele părți câștigă: armata primește echipamente moderne, iar România dobândește capacitatea de a produce, repara, moderniza și dezvolta tehnologii proprii. Dacă după plata miliardelor de euro vom rămâne dependenți de furnizorul extern pentru fiecare piesă, fiecare actualizare și fiecare intervenție majoră, atunci câștigul industrial va fi mult mai mic decât ar fi putut fi.
România are o industrie de apărare care a pierdut decenii de investiții și modernizare. Tocmai de aceea, cele 16,68 miliarde de euro disponibile prin SAFE reprezentau o oportunitate rară de reconstrucție. Nu era obligatoriu să copiem modelul polonez și nici să refuzăm colaborarea cu producătorii străini. Era însă necesar să avem aceeași ambiție: să transformăm înarmarea într-un proiect de dezvoltare industrială națională.
